In cele mai multe case din Romania, de dimineata si pana noaptea, televizorul este pus in functiune si lasat astfel aproape non-stop, si numai ca fundal sonor. Singura conditie este ca cineva, oricine, sa fie acasa. A devenit aproape un gest reflex sa deschizi televizorul de indata ce ai deschis ochii si sa-l inchizi imediat inainte de culcare.
Din pacate, televizorul ne inghite timp pretios si, daca vreti sa va convingeti, nu-l mai porniti decat exact atunci cand incepe un program anume pe care vreti sa-l urmariti, apoi inchideti-l imediat ce s-a terminat respectivul program. Sau, si mai bine, nu-l mai puneți in functiune deloc cateva zile. Veti constata ca ati reusit sa faceti multe alte lucruri pe care nu le-ati facut de mult si ca nu ati pierdut absolut nimic.
Copiii adopta modelul de viata al parintilor si, daca noi facem treaba in casa tinandu-ne de urat cu televizorul, ei de ce nu si-ar face temele tot cu televizorul? In pofida faptului ca anumite programe de televiziune pot fi instructive, efectele vizionarii de lunga durata sunt dintre cele mai diverse, daunatoare si contraproductive. Young Boy Watching Television
Am spus-o de nenumarate ori, o repet din nou – televizorul este cea mai ieftina bona pentru copilul nostru, dar si cea mai proasta. In cele mai multe camere ale copiilor, multi parinti instaleaza un televizor inca de cand aduc bebelusul de la maternitate… Copii (chiar si cei de varsta prescolara!) sunt adesea lasati la televizor cu orele, sunt lasati sa urmareasca in nestire desene animate sau alte programe mai mult mai mai putin selectionate de parinti.
Pe langa faptul ca toti acesti copii nu fac miscare, ci stau intepeniti la televizor in loc sa se joace asa cum ar fi mai potrivit pentru organismul lor in crestere (joaca inseamna si exercitiu fizic!), copiii pierd timp pretios pentru dezvoltarea vobirii, gandirii, imaginatiei, abilitatilor fizice si sociale. Televizorul nu ii ajută defel sa isi faca prieteni, sa discute, sa aiba initiativa, sa citeasca, sa coloreze, sa modeleze, sa joace tot felul de jocuri de constructie, de miscare, de rol, sa interpreteze situatii reale prin joaca lor si sa le inteleaga. Dimpotriva, televizorul saboteaza toate aceste activitati. Copiii care petrec in mod excesiv timp in fata televizorului se obisnuiesc cu un mod de viata sedentar pe care il vor avea si in viata de adult si, pe cale de consecinta, sunt predispusi la obezitate, la o devoltare intelectuala slaba si o viata sociala saraca.
Pentru copii scolari si adolescenti, televizorul este o tentatie care ii distrage de la efectuarea temelor, de la lectura si studiu, de la exercitiu fizic si dezvoltarea unor interese extrascolare (hobbiuri, sport). De asemenea, impreuna cu telefonul mobil, internetul si jocurile pe calculator, vizionarea excesiva a programelor de televiziune ii impiedica pe tineri sa duca o viata sociala adecvata si reala (spre deosebire de surogatul reprezentat de retelele de socializare).
De asemenea, multi copii scolari mici si adolescenti urmaresc pana noaptea tarziu programe nepotrivite pentru varsta lor la televizor, se joaca pe calculator sau navigheaza nesupravegheati de parinti pe internet. Consecinta imediata este oboseala fizica, incapacitatea de a se concentra la ore, de a invata. Prin urmare, televizorul si calculatorul pot fi piedici serioase in calea realizarilor academice.
Cu totii stim ce devastatoare este obezitatea pentru adolescenti – acestia sunt in mod natural excesiv de preocupati de look-ul personal care are o importanta covarsitoare pentru integrarea lor sociala, pentru perceptia de sine, pentru stima de sine, indiferent de sex. In plus, studiile efectuate de cercetatori britanici au aratat ca obezitatea are ca efect slaba performanta scolara!
De asemenea, copiii care folosesc calculatorul pentru efectuarea sarcinilor scolare au performante scolare mai slabe decat cei care apeleaza la surse clasice de informare – carti, reviste, studii, deoarece utilizeaza informatii care nu sunt intotdeauna validate stiintific si, cel mai adesea, sunt distrasi de la tema de studiu de alte site-uri, de verificarea cutiei postale electronice, a contului personal de pe retelele de socializare si a mesajelor.
In plus, cercetatorii in domeniul psihologiei vorbesc si de alte efecte, mult mai subtile si pe termen mult mai lung care ii ating pe toti cei care urmaresc in mod excesiv programele tv, si anume de o nemultumire de sine si nefericire personala care rezulta din masurarea, din compararea vietii personale cu “standardele” promovate de programele tv referitoare la succesul personal. Pur si simplu, astfel de persoane nu mai privesc viata in mod real, nu mai au asteptari realiste de la sine, ci se considera niste indivizi ratati deoarece nu au parte de viata glamuroasa si indestulata promovata pe “sticla”. Copii care urmaresc in mod excesiv si nediscriminatoriu programele tv ajung sa isi fixeze obiective nerealiste, neadecvate in plan personal. Asemenea obiective, cel mai adesea, nici nu includ scoala…
Jocurile pe calculator au devenit mai populare in aceasta epoca decat orice alt joc pe care copiii din toate timpurile l-au cunoscut vreodata. Este adevarat, unele jocuri pe calculator stimuleaza coordonarea miscarilor, coordonarea mana-ochi, solicita gandirea si imaginatia, dar daca ar fi sa comparam beneficiile si efectele nedorite ale jocurilor pe calculator, balanta inclina in favoarea celor din urma. Copiii care petrec ore in sir jucandu-se la calculator obtin gratificatie instantanee si nu mai au rabdare sa depuna efort in mod sustinut pentru a obtine ceva. Prin urmare, nu sunt motivati sa invete, nu au rabdare sa isi faca temele, renunta usor atunci cand ceva nu le iese de prima incercare si, in cele din urma, nu reusesc sa faca mai nimic. Nu au perseverenta si sunt greu de motivat. Pot deveni experti in anumite jocuri pe calculator, sa ajunga la cel mai inalt nivel de joc, dar ce folos le aduce acest lucru daca “excelenta” se obtine in detrimentul educatiei lor? Cum vor reusi sa faca ceva in viata, cum vor reusi sa obtina o diploma, sa isi faca un rost?
Am mentionat deja faptul ca cei care se joaca excesiv la calculator au rezultate scolare mai slabe pentru ca pierd timp pretios de studiu, se autoizoleaza si nu mai pot avea o viata sociala adecvata, sunt obositi pana la epuizare pentru ca stau treji si se joaca pana tarziu in noapte in loc sa doarma. Ceea ce nu am mentionat inca este ca jocurile pe calculator pot deveni o adevarata adictie pentru anumiti copii si ca deja au aparut in lume clinici de “dezintoxicare” pentru micii maniaci. Nu este o gluma, jocurile pe calculator pot da dependenta, sepot transforma, incetul cu incetul, intr-un adevarat drog pentru copiii nostri si, stim foarte bine, drogurile, oricare ar fi ele, distrug tot – personalitate, educatie, viata. De la jocurile pe calculator la jocurile de noroc (pe internet sau « la pacanele ») nu este decat un pas… Un gambler nu isi distruge numai viata personala, ci pe toti cei din jurul lui, tarandu-i si afundandu-i pe toti ai lui in datorii financiare din care se intampla uneori sa nu mai poata iesi niciodata.
Prin urmare, atentie parinti la cat, cum si cand ne lasam copiii la televizor si la calculator. Sunt cateva reguli simple pe care trebuie sa le aplicam in mod ferm si consecvent:
– Pana la 2-3 ani, cel mai bine este fara televizor si calculator!
– Pana la 5-6 ani, 30 de minute la televizor si 10 la computer sunt mai mult decat suficiente intr-o zi;
– Intre 7-10 ani, nu mai mult de doua ore zilnic la televizor si calculator, in total, nu separat, si numai dupa ce si-au indeplinit sarcinile scolare. Bine ar fi sa fie si cu pauze.
– Dupa 10 ani, in weekend, copiii pot petrece pana la 3 ore zilnic la calculator si televizor (in total, nu separat), de asemenea, cu conditia indeplinirii sarcinilor scolare.
Lucrul cel mai important este sa nu ii incurajam de la varste fragede sa petreaca mult timp in fata unui ecran, ci sa le oferim alternative mult mai utile de joaca, relaxare si invatare.
Bun sau rau pentru copiii nostri?
Notiuni extrem de intepretabile, ceea ce pentru un ateu este bun, pentru un bigot este rau, ceea ce pentru o persoana cu o constitutie silfida este bine, pentru o persoana corpolenta este daunator, ceea ce pentru un copil este rau, pentru un adult este bun si tot asa.
Si totusi exista notiuni absolute despre bine si rau? Fara sa intru ind detalii folosofice, eu personal cred ca da.
Cred ca exista notiuni clare, bine definite de bun / rau, sanatos / nesanatos etc.
Si aici, vroiam sa ajung, ce este sanatos? Daca citesti indeajuns de mult, ajungi sa crezi ca singurele lucruri sanatoase, sunt apa si aerul. Si nu intotdeauna. Si nu in cantitati mari. Si nu pentru toata lumea.
Atunci cand ai copil, cred ca asta este datoria ta: sa deosebesti, sa faci toate eforturile incercand sa deosebesti binele de rau, de neutru, ceea ce e sanatos, de ceea ce este daunator, ceea ce este onorabil, de ceea ce este necinstit s.a.m.d.
Pentru ca in primul rand tu trebuie sa fii un exemplu pentru copilul tau, el te va imita, nu va face ceea ce ii spui ci o sa faca ceea ce o sa vada in jurul sau.
Si atunci ajungi sa iti pui intrebair existentiale: trebuie sa il las sa faca ce vrea?
Cand?
Cat?
De cate ori?
Ce sa ii dau sa manance?
Ce sport sa faca? Este prea mult sau prea putin?
Este bine sa invete?
Ce anturaj sa aiba?
Cati bani sa ii dau?
Cum sa se apere de cei din jurul sau care vor sa il raneasca?
si...de ce nu: ce jucarii sa ii cumpar?
Sunt mai bune jucariile de genul papusi, masinute sau lego? De ce? Incercand sa razbati prin increngatura de marketing, reclame stupide, "sfaturi" cretine de la parinti, prieteni ori cunoscuti, ce jucarii ar trebui sa ii cumpar copilului meu si de cati bani si cand si sa il las toata ziua cu ele sau doar perioade scurte?
Si intotdeauna acel "DE CE?" care revine obsesiv. OK, X spune ca este bine asa dar cum argumenteaza? Sunt eu de acord cu argumentele sale, sunt ele valide?
Poate ca voua, stimati cititori ai umilului meu blog, vi se pare un aspect neimportant, in viata unui copil insa, alaturi de dragoste, securitate si morala, scoala, sport si educatie, mancare sau hainute, cred ca jucariile ocupa un loc extrem de important. Pentru el, pentru copil, poate de multe ori un loc mult mai important decat cele enumerate de mine anterior ca necesitati.
Ce fel de jucarii de bebe ar trebui sa ii cumpar si de la ce varsta si pana cand? De la ce varsta ii pot cumpara jucarii de plus si daca am de ales intre acestea si puzzle-uri, atunci ce sa ii cumpar?
Sa il las sa se uite la televizor, sa il las pe calculator, tableta, telefon sau sa il scot afara sa se joace cu jucarii de exterior, de genul biciclete de copii, biciclete fara pedale, triciclete copii, trotinete copii, role, masinute cu sau fara pedale.
Si este bine sa ii cumpar masinute electrice pentru exterior?
Poate il rasfat prea mult sau poate nu de ajuns.
Leaganul este cu siguranta o jucarie potrivita, alaturi de balansoar sau tobogan dar si masutele de copii sunt bune? Il invata sa stea jos, sa devina sedentar. Dar casutele de copii sunt bune?
In functie de ce citesti, in functie de calificarea, experienta si educatia unei persoane, poti ajunge la concluzia ca unele sunt recomandate si altele nocive. Singura problema este ca nu toti se pun de acord cu privire la care fac parte din care categorie.
Conform opiniei generale si aici cam toti sunt de acord, televizorul este un lucru rau. Si tind sa le dau dreptate. Am eliminta problema, in casa mea nu exista televizor. Dar si calculatorul este un lucru nociv? Pentru ca aici parerile sunt impartite. Diametral opuse, as spune.
Jocurile creative sunt bune sau sunt doar bani aruncati, cat ii dezvolta in sine creativitatea copilului si cat ii dezvolta doar nevoia de a achizitiona noi jucarii sau dimpotriva, ii ingradesc creativitatea?
Dar jucariile de constructie cum sunt? Sau jucariile de imitatie spre exemplu: esti sigur ca vrei ca copilul tau sa ajunga mare mester mare, mecanic de clasa ori zidar sau pilot de curse de motocicleta ori doctor, bucatar, pompier sau chimist? Sau mai bine sa il lasi pe el sa isi aleaga?
Atat de multe intrebari si atat de multe teorii, atat de multe posibilitati de a face lucruri bune, de sa il indrepta pe cai corecte si totusi numeroase posibilitati de a il indrepta pe o cale gresita.
Mai ales ca rezultatele nu se va imediat, unele se manifesta peste ani si ani, altele nu stii ce urmari au.
Daca lui ii place desenul si pictura spre exemplu, esti sigur ca se va putea intretine in tara, pictand?
Dar in acelasi timp daca la asta are talent, de ce te-ai opune tu, talentului sau?
Daca ii place sa se joace cu jocuri de plastilina-olarit este cumva doar un hobby, o placere de moment, de copil sau este ceva mai mult?
Si totusi exista notiuni absolute despre bine si rau? Fara sa intru ind detalii folosofice, eu personal cred ca da.
Cred ca exista notiuni clare, bine definite de bun / rau, sanatos / nesanatos etc.
Si aici, vroiam sa ajung, ce este sanatos? Daca citesti indeajuns de mult, ajungi sa crezi ca singurele lucruri sanatoase, sunt apa si aerul. Si nu intotdeauna. Si nu in cantitati mari. Si nu pentru toata lumea.
Atunci cand ai copil, cred ca asta este datoria ta: sa deosebesti, sa faci toate eforturile incercand sa deosebesti binele de rau, de neutru, ceea ce e sanatos, de ceea ce este daunator, ceea ce este onorabil, de ceea ce este necinstit s.a.m.d.
Pentru ca in primul rand tu trebuie sa fii un exemplu pentru copilul tau, el te va imita, nu va face ceea ce ii spui ci o sa faca ceea ce o sa vada in jurul sau.
Si atunci ajungi sa iti pui intrebair existentiale: trebuie sa il las sa faca ce vrea?
Cand?
Cat?
De cate ori?
Ce sa ii dau sa manance?
Ce sport sa faca? Este prea mult sau prea putin?
Este bine sa invete?
Ce anturaj sa aiba?
Cati bani sa ii dau?
Cum sa se apere de cei din jurul sau care vor sa il raneasca?
si...de ce nu: ce jucarii sa ii cumpar?
Sunt mai bune jucariile de genul papusi, masinute sau lego? De ce? Incercand sa razbati prin increngatura de marketing, reclame stupide, "sfaturi" cretine de la parinti, prieteni ori cunoscuti, ce jucarii ar trebui sa ii cumpar copilului meu si de cati bani si cand si sa il las toata ziua cu ele sau doar perioade scurte?
Si intotdeauna acel "DE CE?" care revine obsesiv. OK, X spune ca este bine asa dar cum argumenteaza? Sunt eu de acord cu argumentele sale, sunt ele valide?
Poate ca voua, stimati cititori ai umilului meu blog, vi se pare un aspect neimportant, in viata unui copil insa, alaturi de dragoste, securitate si morala, scoala, sport si educatie, mancare sau hainute, cred ca jucariile ocupa un loc extrem de important. Pentru el, pentru copil, poate de multe ori un loc mult mai important decat cele enumerate de mine anterior ca necesitati.
Ce fel de jucarii de bebe ar trebui sa ii cumpar si de la ce varsta si pana cand? De la ce varsta ii pot cumpara jucarii de plus si daca am de ales intre acestea si puzzle-uri, atunci ce sa ii cumpar?
Sa il las sa se uite la televizor, sa il las pe calculator, tableta, telefon sau sa il scot afara sa se joace cu jucarii de exterior, de genul biciclete de copii, biciclete fara pedale, triciclete copii, trotinete copii, role, masinute cu sau fara pedale.
Si este bine sa ii cumpar masinute electrice pentru exterior?
Poate il rasfat prea mult sau poate nu de ajuns.
Leaganul este cu siguranta o jucarie potrivita, alaturi de balansoar sau tobogan dar si masutele de copii sunt bune? Il invata sa stea jos, sa devina sedentar. Dar casutele de copii sunt bune?
In functie de ce citesti, in functie de calificarea, experienta si educatia unei persoane, poti ajunge la concluzia ca unele sunt recomandate si altele nocive. Singura problema este ca nu toti se pun de acord cu privire la care fac parte din care categorie.
Conform opiniei generale si aici cam toti sunt de acord, televizorul este un lucru rau. Si tind sa le dau dreptate. Am eliminta problema, in casa mea nu exista televizor. Dar si calculatorul este un lucru nociv? Pentru ca aici parerile sunt impartite. Diametral opuse, as spune.
Jocurile creative sunt bune sau sunt doar bani aruncati, cat ii dezvolta in sine creativitatea copilului si cat ii dezvolta doar nevoia de a achizitiona noi jucarii sau dimpotriva, ii ingradesc creativitatea?
Dar jucariile de constructie cum sunt? Sau jucariile de imitatie spre exemplu: esti sigur ca vrei ca copilul tau sa ajunga mare mester mare, mecanic de clasa ori zidar sau pilot de curse de motocicleta ori doctor, bucatar, pompier sau chimist? Sau mai bine sa il lasi pe el sa isi aleaga?
Atat de multe intrebari si atat de multe teorii, atat de multe posibilitati de a face lucruri bune, de sa il indrepta pe cai corecte si totusi numeroase posibilitati de a il indrepta pe o cale gresita.
Mai ales ca rezultatele nu se va imediat, unele se manifesta peste ani si ani, altele nu stii ce urmari au.
Daca lui ii place desenul si pictura spre exemplu, esti sigur ca se va putea intretine in tara, pictand?
Dar in acelasi timp daca la asta are talent, de ce te-ai opune tu, talentului sau?
Daca ii place sa se joace cu jocuri de plastilina-olarit este cumva doar un hobby, o placere de moment, de copil sau este ceva mai mult?
Baiatul lui mama.
Cu numai cateva minute inainte sa scriu acest articol, am vazut un film marca Adam Sandler – “Baiatul cu apa” (titlul original -“Water Boy”). Poate l-ati vazut si voi… La fel de bine ar fi putut sa se cheme “Mama’s Boy” – este o metafora comica despre mame posesive si baieti crescuti intre fustele lor.
O mama (interpretata magistral de Kathy Bates) isi creste singura unicul fiu (evident, interpretat de Adam Sandler), un baiat cam incet la minte, cu un defect de vorbire, dar un caracter minunat. Baiatul este “educat” acasa si traieste izolat de lume, singur impreuna cu mama si magarul lor la marginea comunitatii. Desi a ajuns barbat in toata firea, tot ce stie sa faca (adica tot ce ii este ingaduit de mama sa faca) este sa le aduca apa fotbalistilor unei echipe de fotbal locale cand acestia sunt pe teren – este un fel de sacagiu modern. Baiatul se teme de mama lui care, asemenea unui dragon ce si-a inchis printesa intr-un turn, l-a izolat pe fiul ei de lume si-l pazeste cu strasnicie de frica sa nu-l piarda asa cum l-a pierdut pe tatal baiatului, care a parasit-o inca de cand era gravida.
Tata si lumea care i l-a “rapit” sunt demonizate. Școala, “fuzbolul”, fetele, pana si Benjamin Franklin (sic!) sunt “diavolul”. Lumea toata care ameninta sa i-l ia pe tanarul Robert este “diavolul”! Furia, amenintarea, grija excesiva, portiile generoase de mancare, dar mai ales santajul emotional sunt armele imbatabile ale acestei zgripturoaice care inca isi mai poarta fiul de douazeci de ani imbracat in hainute colorate asemenea unui baietel si-i dicteaza tot ce are voie sa faca, sa vorbeasca si chiar sa gandeasca.
În chip minunat, un barbat (antrenorul echipei de fotbal) il conduce cu umor, dragoste si istetime pe tanar catre barbatie (“manhood”), asemenea unui tata, redandu-l lumii. Cum? Dandu-i o ocupatie proprie (este ales drept fundasul de baza al echipei de fotbal locale) si ajutandu-l sa-si dea bacul (ca sa poata sa joace fotbal pentru echipa sa). Viki, fata care ii face ochi dulci lui Robert, are si ea o contributie importanta la initierea tanarului si desprinderea lui de mama, devenindu-i prietena si sotie.
Cu un placaj imbatabil ca fundas, tanarul ajunge eroul comunitatii sale, salvand echipa de la retrogradare si conducand-o catre castigarea ligii. El devine un model in comunitatea lui pentru toti cei fara sansa. Momentul cel mai “tensionat” al acestei comedii este atunci cand mama, afland ca fiul ei joaca fotbal in ascuns, cade la pat “bolnava”. Ca sa o ingrijeasca, tanarul este gata sa renunte la echipa, la fotbal, la prietena lui, la intreaga viata din care tocmai incepuse sa guste (si sa-i placa). Este gata sa revina la situatia de “baiatul lui mama” fara viitor, fara familie, fara prieteni. În mod miraculos, mama, impresionata de devotiunea lui si trezita la realitate din visul ei egoist, devine cel mai mare suporter al lui ducandu-l ea insasi la meciul de finala (cu tot cu prietena lui!). Ca in orice film American, avem un happy end – mama accepta ca baiatul ei a devenit barbat, fiul se insoara, isi face prieteni, ocupa o pozitie sociala proprie in sanul comunitatii sale.
În viata insa, asemenea finaluri fericite sunt mai rare decat diamantele roz. Metafora cinematografica a lui Adam Sandler arata ce dezastru inseamna pentru un baiat o mama posesiva si ca singura cale prin care un baiat devine barbat este sprijinul unui alt barbat in rol de tata.
Soarta mamicii din film nu este straina multor alte mame, doar finalul este diferit fata de cel din film… Fie ca au divortat, fie ca partenerii lor au disparut din viata lor si a fiilor lor ca magarii in ceata, fie ca sunt inca maritate, dar tatii au abdicat de la rolul lor sau au fost sabotati si subminati in “job-ul” lor chiar de mamele fiilor lor, astfel de femei isi transforma proprii baieti in parteneri de viata. Acestia raman legati de ele printr-un cordon ombilical invizibil, dar mai puternic decat orice lant, intr-o relatie fuzionala nefireasca si toxica pentru amandoi. Acelasi parteneriat nefiresc mama-fiu se realizeaza si in prezenta unui tata hiperautoritar, mult prea aspru si critic fata de fiul lui.
Un asemenea baiat nu-si poate asuma cu usurinta si plenar masculinitatea, atasamentul nesanatos si sentimentul de vinovatie fata de mama-victima-eroina salvatoare “favorizand o conditie fizica si psihica precara, nonasertivitate sau conduita de control excesiv, dar poate conduce compensator si la comportamente protestatare fara finalitate, retractie sociala, imprevizibilitate, comportament autodistructiv, toxicodependente” (Elena Anghel, “Psihologia cuplului si sexualitatii”, 2009, pag.16).
Cu alte cuvinte, un asemenea baiat devine fie capricios, slab din fire (moale), las, nelinistit, nesigur pe el, cu o slaba stima de sine, nedornici sa se afirme. Au un comportament evitant sau devin rebeli fara cauza.
Prototipul mamei intruchipate de Kathy Bates este cel al femeii ne-echlibrate emotional, pentru care copilul are menirea de a umple vidul ei emotional, de a da sens vietii ei in loc de a-l conduce pe el catre afirmare, initiativa, actiune creatoare si gasirea propriului drum in viata, intemeierea propriei familii.
Astfel de mame isi uita propria feminitate si isi traiesc maternitatea deformat, ca prilej de revansa pentru frustrarile legate de invalidarea lor ca femei de catre barbatii care le-au rejectat sau parasit, ca un mod de a dobandi recunoastere sociala, de a da sens propriei vieti, de a umple un deficit emotional.
Un astfel de baiat este “insurat” mental cu mama lui, impovarat cu o “casnicie” psihica. Pentru el, a trai alaturi de o femeie reprezinta un fel de inchisoare, ca aceea din care nu reuseste sa scape. Se casatoreste rar si cu greu, tinde sa aiba relatii efemere si lipsite de implicare.
Înca de la nastere, copiii traiesc experiente diferite cu mama si tata. Tatii au tendinta de a stimula copilul, de a-l provoca, de a-l incita sa fie curajos, de a-i descoperi anumite aptitudini si potentialuri, de a incuraja autonomizarea sa. Mamele au tendinta de a alina, de a mangaia, de a proteja copilul.
Atentie mame! Atentie tati! Copiii au nevoie de amandoi parintii, de ceea ce stie sa faca si unul, si celalalt, si nimeni nu poate prelua, nici chiar cu toata bunavointa, rolul celuilalt.
O mama (interpretata magistral de Kathy Bates) isi creste singura unicul fiu (evident, interpretat de Adam Sandler), un baiat cam incet la minte, cu un defect de vorbire, dar un caracter minunat. Baiatul este “educat” acasa si traieste izolat de lume, singur impreuna cu mama si magarul lor la marginea comunitatii. Desi a ajuns barbat in toata firea, tot ce stie sa faca (adica tot ce ii este ingaduit de mama sa faca) este sa le aduca apa fotbalistilor unei echipe de fotbal locale cand acestia sunt pe teren – este un fel de sacagiu modern. Baiatul se teme de mama lui care, asemenea unui dragon ce si-a inchis printesa intr-un turn, l-a izolat pe fiul ei de lume si-l pazeste cu strasnicie de frica sa nu-l piarda asa cum l-a pierdut pe tatal baiatului, care a parasit-o inca de cand era gravida.
Tata si lumea care i l-a “rapit” sunt demonizate. Școala, “fuzbolul”, fetele, pana si Benjamin Franklin (sic!) sunt “diavolul”. Lumea toata care ameninta sa i-l ia pe tanarul Robert este “diavolul”! Furia, amenintarea, grija excesiva, portiile generoase de mancare, dar mai ales santajul emotional sunt armele imbatabile ale acestei zgripturoaice care inca isi mai poarta fiul de douazeci de ani imbracat in hainute colorate asemenea unui baietel si-i dicteaza tot ce are voie sa faca, sa vorbeasca si chiar sa gandeasca.
În chip minunat, un barbat (antrenorul echipei de fotbal) il conduce cu umor, dragoste si istetime pe tanar catre barbatie (“manhood”), asemenea unui tata, redandu-l lumii. Cum? Dandu-i o ocupatie proprie (este ales drept fundasul de baza al echipei de fotbal locale) si ajutandu-l sa-si dea bacul (ca sa poata sa joace fotbal pentru echipa sa). Viki, fata care ii face ochi dulci lui Robert, are si ea o contributie importanta la initierea tanarului si desprinderea lui de mama, devenindu-i prietena si sotie.
Cu un placaj imbatabil ca fundas, tanarul ajunge eroul comunitatii sale, salvand echipa de la retrogradare si conducand-o catre castigarea ligii. El devine un model in comunitatea lui pentru toti cei fara sansa. Momentul cel mai “tensionat” al acestei comedii este atunci cand mama, afland ca fiul ei joaca fotbal in ascuns, cade la pat “bolnava”. Ca sa o ingrijeasca, tanarul este gata sa renunte la echipa, la fotbal, la prietena lui, la intreaga viata din care tocmai incepuse sa guste (si sa-i placa). Este gata sa revina la situatia de “baiatul lui mama” fara viitor, fara familie, fara prieteni. În mod miraculos, mama, impresionata de devotiunea lui si trezita la realitate din visul ei egoist, devine cel mai mare suporter al lui ducandu-l ea insasi la meciul de finala (cu tot cu prietena lui!). Ca in orice film American, avem un happy end – mama accepta ca baiatul ei a devenit barbat, fiul se insoara, isi face prieteni, ocupa o pozitie sociala proprie in sanul comunitatii sale.
În viata insa, asemenea finaluri fericite sunt mai rare decat diamantele roz. Metafora cinematografica a lui Adam Sandler arata ce dezastru inseamna pentru un baiat o mama posesiva si ca singura cale prin care un baiat devine barbat este sprijinul unui alt barbat in rol de tata.
Soarta mamicii din film nu este straina multor alte mame, doar finalul este diferit fata de cel din film… Fie ca au divortat, fie ca partenerii lor au disparut din viata lor si a fiilor lor ca magarii in ceata, fie ca sunt inca maritate, dar tatii au abdicat de la rolul lor sau au fost sabotati si subminati in “job-ul” lor chiar de mamele fiilor lor, astfel de femei isi transforma proprii baieti in parteneri de viata. Acestia raman legati de ele printr-un cordon ombilical invizibil, dar mai puternic decat orice lant, intr-o relatie fuzionala nefireasca si toxica pentru amandoi. Acelasi parteneriat nefiresc mama-fiu se realizeaza si in prezenta unui tata hiperautoritar, mult prea aspru si critic fata de fiul lui.
Un asemenea baiat nu-si poate asuma cu usurinta si plenar masculinitatea, atasamentul nesanatos si sentimentul de vinovatie fata de mama-victima-eroina salvatoare “favorizand o conditie fizica si psihica precara, nonasertivitate sau conduita de control excesiv, dar poate conduce compensator si la comportamente protestatare fara finalitate, retractie sociala, imprevizibilitate, comportament autodistructiv, toxicodependente” (Elena Anghel, “Psihologia cuplului si sexualitatii”, 2009, pag.16).
Cu alte cuvinte, un asemenea baiat devine fie capricios, slab din fire (moale), las, nelinistit, nesigur pe el, cu o slaba stima de sine, nedornici sa se afirme. Au un comportament evitant sau devin rebeli fara cauza.
Prototipul mamei intruchipate de Kathy Bates este cel al femeii ne-echlibrate emotional, pentru care copilul are menirea de a umple vidul ei emotional, de a da sens vietii ei in loc de a-l conduce pe el catre afirmare, initiativa, actiune creatoare si gasirea propriului drum in viata, intemeierea propriei familii.
Astfel de mame isi uita propria feminitate si isi traiesc maternitatea deformat, ca prilej de revansa pentru frustrarile legate de invalidarea lor ca femei de catre barbatii care le-au rejectat sau parasit, ca un mod de a dobandi recunoastere sociala, de a da sens propriei vieti, de a umple un deficit emotional.
Un astfel de baiat este “insurat” mental cu mama lui, impovarat cu o “casnicie” psihica. Pentru el, a trai alaturi de o femeie reprezinta un fel de inchisoare, ca aceea din care nu reuseste sa scape. Se casatoreste rar si cu greu, tinde sa aiba relatii efemere si lipsite de implicare.
Înca de la nastere, copiii traiesc experiente diferite cu mama si tata. Tatii au tendinta de a stimula copilul, de a-l provoca, de a-l incita sa fie curajos, de a-i descoperi anumite aptitudini si potentialuri, de a incuraja autonomizarea sa. Mamele au tendinta de a alina, de a mangaia, de a proteja copilul.
Atentie mame! Atentie tati! Copiii au nevoie de amandoi parintii, de ceea ce stie sa faca si unul, si celalalt, si nimeni nu poate prelua, nici chiar cu toata bunavointa, rolul celuilalt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)